Ziua 3: Timpul zdrobirii

ziua3Smeriti-va, dar, sub mana tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El sa va inalte. (1 Petru 5:6)

Imi place intodeauna sa spun ca am purtat cancerul in suflet – unii il numesc pacat, altii faradelege. L-am purtat si l-am crescut pana cand s-a extins in trup. Am fost atat de plina de mine insumi, incat Dumnezeu era ticsit intr-o mica cutie la mine in inima. Il scoteam de acolo la nevoie. Imi doream ca si cutia sa stea inchisa si cuminte. Aveam cutii diferite pentru prietenii mei, biserica, familie, munca si asa mai departe. Nu amestecam niciodata cutiile, decat daca eram convinsa ca lucrurile decurg asa cum planificasem deja.

In momentul in care m-am imbolnavit, totate cutiile si sertarele din mintea mea au fost zdruncinate complet. Era haos. Pierdusem controlul. Dumnezeu evadase din cutia in care il inchisesem. Simteam nevoia sa incep sa repar si sa separ din nou lucrurile. Dar eram incapabila in a face asta. Am ramas eu cu mine insumi si cu toate cutiile dezordonate. Nu gaseam nimic ce sa imi spun. Nu aveam cuvinte suficiente sa ma imbarbatez si sa incerc sa ma adun. A fost unul din cele mai grele momente ale cancerului. Cand am pierdut controlul am realizat ca de fapt nu l-am detinut niciodata. Iar asta a fost cumplit.

Ego-ul meu atat de mare si atoatecunoscator era mut. Nu ma ajuta cu absolut nimic. Nu stiam ce orgoliu mare am, pana in momentul in care a inceput sa urle agonizand la privirile pline de compasiune ale celor din jur. Privirea mea de multe ori semeata, incepea a fi zdrobita. Mana tare a lui Dumnezeu ma apasa in fiece clipa, distrugand orice bucatica din caracterul meu, la care muncisem ani la rand sa-l potrivesc in tiparul de  succes al societatii.

Incepeam sa pierd totul. Nu doar ca imi zdrobea inima, caracterul si gandirea, dar Dumnezeu incepuse a-mi zdrobi si infatisarea. Nu mai puteam sa ma numesc frumoasa in ochii celor din jur. Il simteam pe Dumnezeu cum ma apasa pentru a-mi resuscita sufletul. La fel ca in vechime, il vedeam cum „a facut un bici de streanguri si i-a scos pe toti afara din Templu, impreuna cu oile si boii; a varsat banii schimbatorilor si le-a rasturnat mesele”. Atunci m-am predat. Si ce  dulce a fost zdrobirea in momentul in care am realizat ca e cauzata de dragostea mare a lui Dumnezeu. Am inceput sa deschid bratele si sa nu ma mai impotrivesc.

Vezi tu, Dumnezeu nu are loc in inimile pline de noi insine. Dumnezeu nu are loc in sufletele insetate dupa arginti. Dumnezeu nu poate fi pus intr-o cutie de rezerva si scos de acolo la necaz. Dumnezeu nu e la dispozitia noastra cand pocnim din degete. Dumnezeu nu ne este dator cu nimic. In schimb noi, ii datoram totul. Ii datoram faptul ca azi am reusit sa deschidem ochii si sa vedem, am reusit sa ne ridica din pat prin propriile noastre forte, nefiind sprijiniti de cei din jur. Dumnezeu a fost cu noi azi cand am spus „Buna dimineata!”.  Dumnezeu a fost acolo langa tine cand ai baut apa si ai reusit sa te bucuri in tihna de micul tau dejun.

Accepta dar sa te zdrobesti! E asa usor sa o faci de bunavoie si nesilit de nimeni. Cere lui Dumnezeu sa te ajute in a te zdrobi! Sigur vei prefera varianta asta, in detrimentul zdrobirii produse de mana lui Dumnezeu!

Signature Simona POP 2

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *