Dumnezeu nu vede

ziua 13„Lepadati fiecare uraciunile care va atrag privirile si nu va spurcati cu idolii Egiptului (…) N-au vrut sa Ma asculte. Nici unul n-a lepadat uraciunile care ii atrageau privirile si n-au parasit idolii Egiptului. Atunci Mi-am pus in gand sa-Mi vars mania peste ei (…) dar am avut in vedere numele Meu, ca sa nu fie pangarit in ochii neamurilor printre care se aflau (…)” (Ezechiel 20)

Inca inainte  ca Dumnezeu sa ma duca in pustiul suferintei si sa trec prin cancer, primisem suficient de multe avertizari sa imi pun viata in ordine. Intr-un fel sau altul, Dumnezeu se facea auzit,  insa eu eram cea care refuza sa asculte. Imi infundam de fiecare data urechile, mintindu-ma ca Dumnezeu nu vede tot ceea ce fac. Inima mea era alipita de toate aceste uraciuni care atrag privirile, uraciuni trecatoare izvorate din intelepciunea lumeasca.

In sufletul meu a existat intodeauna o sete pentru estetic. Ma scuzam ca Dumnezeu este Cel care a pus in noi femeile aceasta dorinta. Mi-am inceput alergarea in viata crezand ca a stinge acea sete inseamna fericire. Si am inceput sa imi hranesc  sufletul cu tot ce este material…. sufletul – bucata din Dumnezeu creata sa tinda spre cer – l-am tavalit in tarana. L-am imbracat cu tot ce-i lumesc si l-am hranit cu vise care se naruie asemeni castelelor de nisip. Am crezut ca pot sa-l satur singura. Am fost deplin incredintata ca stiu sa il umplu cu cele mai bune lucruri. Dar l-am umplut cu tina…

I-am oferit cele mai frumoase haine, am visat la cele mai frumoase case si cele mai bune masini, insa toata aceasta goana a adancit prapastia intre mine si Dumnezeu. Nu am inteles ca El imi vrea inima intru totul, nu cu jumatati de masura. Cautam fericirea in tot ceea ce este material, dar asta imi crestea setea – nici vorba sa imi sature sufletul!

Cand eram in spital, as fi dat toate  cele mai bune haine, masini, case si bani pentru inca niste ani in viata si plini de sanatate. I-as fi dat lui Dumnezeu tot ce aveam eu mai pretios, toate lucrurile de care eram robita, toate aceste frumuseti lumesti, desarte, le-as fi pus la picioare Lui pentru inca o farama de viata… Da, credeam ca asta e tot ce am eu mai pretios…dar m-am inselat… El imi voia inima. Si nu cu jumatati de masura cum i-o oferisem eu pana atunci, mintindu-ma ca Dumnezeu e prea ocupa sa-mi observe pornirile inimii. Incepuse sa mi se para fireasca toata aceasta goana dupa frumos.

Ei bine, cancerul mi-a atacat sufletul si atunci l-am dus la terapie intensiva. Si la detoxifiere. Si acum il tin la dieta.

L-am rugat pe Dumnezeu sa il hranesca El. Si acum il umple in fiecare zi cu dragoste, bucurie, pace, indelunga rabdare si bunatate. Acum pot spune ca Dumnezeu imi hraneste sufletul cu mana cereasca. Mi-l satura si mi-l umple cu frumusetea sa… asa, nu ma mai atrag obiceiurile si valorile Egiptului.

Poate acesta este un avertisment si pentru tine… poate e un mesaj de la Dumnezeu… Care sunt uraciunile din viata ta care te robesc si iti ingreuneaza zborul spre cer? Cauti tu sa cladesti vise si castele de nisip, incercand disperat sa stingi setea de fericire ceruta de societate? Sau astepti ca Dumnezeu sa iti sature sufletul cu intelepciunea Sa… ?! Fara ce nu mai poti sa traiesti? Te gandeste dar bine… si nu da drumul usor la cuvinte scuzandu-te…

Signature Simona POP 2

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *